De ce voluntariat? – Oana Stanescu

„Sunt destul de sigură că a fost pentru prima dată când a trebuit să vorbesc în public și mă bucur mult că m-am făcut de râs atunci și nu 10 ani mai târziu când am inceput sa vorbesc în public în mod regulat.”

Cine este Oana Stanescu?

L1100558

http://www.architectmagazine.com/design/firm-profile/family_o

Care este povestea ei de voluntariat?

„Primul proiect pe care l-am ”construit” la New York a constat într-o serie de mici corturi. Împreună cu prietenii câștigaserăm o competiție organizată de New Museum și urma să ridicăm aceste corturi pe strada Bowery, în imediata vecinătate a apartamentului nostru. Competiția oferea și un mic premiu, care trebuia să acopere producția corturilor, dar nu asta a fost motivația noastră. Să creezi ceva, chiar dacă nu va ”trăi” decât două zile, în orașul nostru adoptiv, pentru unul din muzeele noastre preferate – te lași condus de pasiune mai mult decât de rațiune. Pefecționiști din fire am improvizat destul de mult, am găsit o firmă care să producă corturile și care ne-a lăsat în ploaie, am umblat prin suburbii căutând alternative, am învățat să coasem (mama încă nu mă crede) și până la urmă am organizat un atelier propriu ca să producem toate materialele așa cum ni le doream. Mai rămânea însă un lucru pe care nu-l puteam face singuri și anume instalarea propriu-zisă. Aveam la dispoziție cam o oră pentru a ridica 10 corturi înainte ca evenimentul să înceapă – ceea ce și cu niște corturi standard, albe, de eveniment ar fi fost cam la limită, darămite cu unele noi, cu design unic. Și atunci, ce-am făcut? Am trimis mailuri la prieteni și rude. Și apoi la prietenii prietenilor, și la prieteni de familie și la familiile prietenilor. N-aveam ce să le oferim în afară de experiența în sine, care era și la baza entuziasmului nostru: să instalăm ceva pe strada Bowery și apoi să vedem oamenii bucurându-se de rodul muncii noastre, să facem parte din ceva mai mare decât noi, ceva diferit de rutina noastră zilnică, altceva. Îmi aduc aminte de seara în care toată lumea a venit pentru a exersa montarea. Aveam niște pizza și câteva beri și ne întrebam câți vor veni de fapt. Ei bine, nu doar c-au venit, dar au adus cu ei și alți oameni care doreau să ajute și să se implice. Două zile mai târziu, la 6 dimineața, am avut o armată de voluntari și am instalat totul cu o viteză care i-a uimit și pe cei de la New Museum. Și credeți-mă, nici unul dintre voluntari nu era genul care să se trezească sâmbăta la 6 dimineața. Aceasta a fost probabil una din primele experiențe de voluntariat la New York.

Între timp am găsit o organizație care coordonează activitățile a peste 1500 de ONG-uri din tot orașul – te înscrii pe site-ul lor, alegi ce te interesează și apoi ai la dispoziție o multitudine de acțiuni de voluntariat pe care orașul le oferă. Prima dată când am participat la o astfel de acțiune am fost fascinată de numărul mare de voluntari, de diversitatea acestora și de motivația fiecăruia. E adevărat că New York e un oraș unde se întâmplă foarte multe lucruri, de obicei e mai dificil să renunți la acțiune decât să găsești lucruri noi de făcut. Tocmai de aceea faptul că oameni de toate vârstele, naționalitățile și culturile găsesc timp să facă voluntariat mă miră și astăzi. Orașul are o reputație proastă, dar la baza sa stau oameni de treabă. Însă sinceră să fiu nu cred c-aș fi găsit curajul de a-i ruga să mi se alăture, de a mă alătura altor oameni dacă ADN-ul meu n-ar fi fost atât de puternic influențat de voluntariat încă din copilărie.

Cât am locuit la Reșița am mers cu Asociația Prietenii Munților pe Semenic în fiecare weekend de iarnă, și deși toată lumea era de acord că nu prea mă pricepeam la schi, lecțiile cu adevărat importante au fost altele, cum aveam să constat mai târziu. Lecții despre dinamica de grup, despre prietenii, despre spiritul de echipă, despre încrederea în tine și în ceilalți, despre ajutor necondiționat, despre conflicte și compromisuri, despre cum e ok să fii diferit și totuși să aparții unui grup. Acestea au fost prime experiențe care m-au propulsat apoi spre altele, ca de ex Pro Natura, unde am strâns deșeuri lăsate de alții în cele mai frumoase colțuri din natură, am refăcut marcaje și multe altele.

Îmi aduc aminte când am cunoscut-o pe Dana și prima acțiune de voluntariat la care am participat cu ea – nu mai știu detaliile dar trebuia să convingem oameni pe stradă să cumpere niște pliante pentru o cauză bună. A fost pentru prima dată când a trebuit să ies din carapacea mea și să abordez necunoscuți cerându-le ceva. Sunt sigură că prima persoană pe care am abordat-o nici n-a auzit ce aveam de spus, atât de timidă eram, dar până la urmă am transformat totul într-o întrecere: cine reușește să strângă mai mulți bani! Nu doar asta, dar am învățat să vorbesc cu străinii, să-i ascult și să înțeleg, să știu cum să abordez și să port o discuție.

018WRM-BIG-IMAGEUnele dintre cele mai strânse prietenii atunci s-au legat, prin acele experiențe, și sincer nu cred ca în timpul liceului să fi petrecut vreun weekend fără vreo astfel de activitate. La un moment dat ne-am înființat propriul nostru ONG denumit cam neinspirat Chemarea Naturii, îmi aduc aminte cum ne întâlneam la Dana în birou la bazinul mic / 7 noiembrie să încropim un statut. Îmi aduc aminte cum cineva ne-a mijlocit să ne prezentăm clubul/asociația în fața elevilor din Traian Lalescu (LMF pe atunci) într-una din sălile mai mari ale școlii. Mă uitam la cei din sală, viitorii mei profesori, pentru că eu nu eram încă la liceu, și nu mai știu ce-am încercat să spun (de fapt am zis ”Deci așa cum a zis și fratele meu…” și apoi am repetat cuvânt cu cuvânt tot ce tocmai spusese el). Sunt destul de sigură că a fost pentru prima dată când a trebuit să vorbesc în public și mă bucur mult că m-am făcut de râs atunci și nu 10 ani mai târziu când am inceput sa vorbesc în public în mod regulat.

Ce încerc să spun e că la vremea respectivă erau niște chestii inocente, dar cu siguranță cele mai importante caracteristici și aptitudini atunci s-au format. Era ceva inconștient, ne distram dar fără să ne dăm seama am învățat să conducem o echipă, să organizăm și gestionăm un grup, să vorbim cu oamenii, să facem prezentări dar înspecial să ne expunem și să nu ne temem să încercăm lucruri noi, să ne facem prieteni, să explorăm lumea. Da, multe lucruri par imposibile sau de speriat dar aici apare și provocarea – în depășirea limitelor! Trebuie să ieși în public, să fii un pic intimidat ca să înveți cine ești și ce contează pentru tine

Oana 1

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit – nu mi-a fost întotdeauna ușor să sting televizorul sau să ies din casă într-o dimineață de weekend pentru cine știe ce proiect (doamne-ajută că nu aveam internet pe atunci), dar din perioada aceea am unele dintre cele mai frumoase amintiri, de atunci mi-am format o serie de aptitudini și toate acestea în timp ce mă distram cu prietenii. Și de aceea le-am admirat întotdeauna pe Dana și Sorina pentru ceea ce fac. Și chiar dacă nu mă pot măsura cu ele încerc să fac voluntariat pe unde mă duc, fie că sunt în Africa, prin Europa sau aici la New York. Se pare că voluntariatul e o limbă care nu cunoaște granițe, vorbită de toată lumea.”

Oana Stanescu – Arhitect, New York

*Textul face parte din campania „De ce voluntariat?”, o campanie in care tineri cu care am lucrat de-a lungul timpului povestesc despre alegerea lor de a face voluntariat, despre experienta de la Centrul de tineret Mansarda si despre impactul acestor activitati asupra dezvoltarii lor personale si profesionale. Este o campanie prin care ne dorim sa incurajam tinerii sa aleaga voluntariatul ca metoda de educatie nonformala, de dezvoltare personala si de schimbare in comunitate.

Anunțuri